Tarahumara – tribul „supraoamenilor” care aleargă sute de kilometri

Astăzi, cei mai admiraţi atleţi sunt ultramaratoniştii – oameni precum Dean Karnazes, care aleargă pe distanţe de peste 50 de kilometri, forţând limitele performanţei umane. Puţini ştiu, însă, de existenţa unor super-alergători ce practică această veritabilă artă de sute de ani cu o uşurinţă de neegalat.

Rarámuri – „cei cu picioare uşoare”

• Povestea unui mare campion român ajuns ofiţer S.R.I. din cadrul Brigăzii Antitero. S-a trezit cu o…
• Un român pasionat de off-road a parcurs zeci de mii de kilometri, până în Siberia, suportând…

În statul Chihuahua din nordul Mexicului, situat în apropiere de Munţii Sierra Madre, trăiesc aproximativ 60.000 de persoane ce formează un trib unic în lume: „Tarahumara” sau „Rarámuri”, Membrii acestuia ies în evidenţă printr-o caracteristică deosebită: capacitatea de a alerga pe distanţe mari, de peste 100 de kilometri, zi de zi. Unii indieni Tarahumara au reuşit să alerge şi 190 de kilometri într-o singură zi, depăşind performanţele celor mai bine pregătiţi ultramaratonişti.

Numele pe care şi-l dau, „Rarámuri”, se traduce prin expresia „cei cu picioare uşoare” şi reflectă rolul important pe care îl joacă alergarea în viaţa lor de zi cu zi. Numele de „Tarahumara” le-a fost dat de spaniolii ajunşi aici în secolul al XVI-lea şi este o pronunţie greşită a numelui „Rarámuri”. Limba Tarahumara face parte din familia limbilor uto-aztece, tribul mexican fiind înrudit cel al apaşilor din sud-vestul SUA.

Teritoriul indienilor Tarahumara, cunoscut sub numele de Barrancas del Cobre (Canioanele de Cupru), este alcătuit în mare parte din zone cu teren accidentat şi stâncos, cu canioane adânci înconjurate de munţi înalţi. Structura geografică a locului a fost unul dintre motivele pentru care membrii tribului Tarahumara au devenit unii dintre cei mai buni alergători din lume: distanţele mari dintre aşezări şi terenul accidentat, dificil de parcurs călare, au făcut ca mersul pe jos să fie cea mai eficientă metodă de a ajunge de la un sat la altul. Distanţele mari dintre aşezări au dus, cu timpul, la dezvoltarea capacităţii localnicilor de a parcurge distanţe de 100 de kilometri în alergare fără să ajungă la epuizare.

Indienii Tarahumara s-au retras în munţii Sierra Madre Occidental (cunoscuţi astăzi şi sub numele de Sierra Tarahumara) în secolul al XVI-lea, pentru a evita contactul cu forţele colonizatoare spaniole. Aici au format mici comunităţi izolate, trăind inclusiv în peşteri pentru a evita să fie capturaţi de comercianţii de sclavi spanioli. Sutele de ani petrecute la altitudini de peste 2.000 de metri au dus la perfecţionarea abilităţilor lor atletice în zone în care oxigenul este rarefiat.

Înainte ca Mexicul să fie colonizat, cei din tribul Tarahumara îşi foloseau talentele de alergători pentru a se deplasa cu viteză prin zonele montane ale Mexicului. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, guvernanţii mexicani le-au exploatat talentul, angajându-i pentru a transporta poşta de-a lungul statului Chihuahua. Timp de 6 zile, de luni până sâmbătă, poştaşii Tarahumara distribuiau 20 de kilograme de material poştal prin munţii statului Chihuahua şi reveneau în oraş sâmbăta, după ce parcurgeau între 800 şi 900 de kilometri.

Pentru a le valorifica talentul atletic, membrii Comitetului Olimpic din Mexic au decis în 1928 să trimită doi alergători Tarahumara la Jocurile Olimpice ce aveau loc în acel an în Amsterdam. Cei doi aveau să concureze în cea mai importantă probă din cadrul Olimpiadei: maratonul, cursa de 42,125 km ce are la bază o legendă din Grecia antică.

Oficialii mexicani nu le-au spus celor doi participanţi că aveau să alerge o distanţă „scurtă”, de doar 42 de kilometri, astfel că la finalul cursei cei doi Tarahumara s-au clasat abia pe poziţiile 32 şi 35. Indienii au continuat să alerge, nerealizând că ajunseseră la finalul competiţiei, iar când oficialii mexicani i-au ajuns din urmă şi i-au informat că trecuseră linia de finiş, cei doi Tarahumara s-au plâns de distanţa scurtă pe care se desfăşurase cursa.

Alergătorii din tribul Tarahumara au devenit cunoscuţi în SUA abia în 1993 şi 1994, când au participat la o competiţie pe măsura lor: ultramaratonul „Leadville Trail 100”, o cursă infernală de 160 de kilometri (100 de mile). Traseul acestui ultramaraton extrem de dificil se întinde prin Munţii Stâncoşi din statul Colorado, la altitudini de aproape 4.000 de metri. Ken Chlouber, minerul din Colorado care a înfiinţat această competiţie extremă, avea un singur sfat pentru participanţi: „Make friends with pain, and you will never be alone” („Împrieteneşte-te cu durerea şi nu vei fi singur niciodată”).

În 1993, cursa de 160 de kilometri a fost câştigată de Victoriano Churro, un indian Tarahumara în vârstă de 52 de ani. Acesta a fost urmat de Cerrildo, un alt membru al tribului Tarahumara, în vârstă de 41 de ani. Victoria a fost cu atât mai impresionantă, cu cât cei doi au ajuns la linia de finiş cu o oră înaintea celorlalţi participanţi. Competiţia din anul următor a fost câştigată de un alt indian Tarahumara, un tânăr în vârstă de 25 de ani numit Juan Herrera. Tânărul a parcurs cei 160 de kilometri într-un timp record, ce avea să rămână neîntrecut mai bine de un deceniu: 17 ore şi 30 de minute. Viteza cu care a reuşit Herrera să termine ultramaratonul nu a fost singurul lucru care i-a şocat pe ceilalţi participanţi, ci şi faptul că alergase în „huaraches” – nişte sandale croite dintr-o bucată de cauciuc decupată dintr-o anvelopă de maşină (pe post de talpă), legate de picior cu fâşii de piele.

Cum se antrenează alergătorii Tarahumara?

Pentru Tarahumara, alergatul este ceva natural. De altfel, o veche vorbă a celor din acest trib american spune că „un copil mai întâi învaţă să alerge şi abia apoi să meargă”.

Unul dintre jocurile care pregătesc indienii Tarahumara pentru alergare este rarájipari. În acest joc, bărbaţii din trib îşi folosesc picioarele şi nişte beţe din lemn pentru a lovi o minge asemănătoare cu cele de baseball. Mingea este purtată de-a lungul teritoriului locuit de trib, unele jocuri putând să dureze chiar şi 40 de ore. De regulă, însă, jocul ţine doar 24-36 de ore, timp în care participanţii parcurg distanţe de 200-300 de kilometri.

Membrii tribului Tarahumara au şi un supranume pentru rarájipari: „jocul vieţii”. De ce este cunoscut şi sub acest nume? „Pentru că nu ştii niciodată dinainte cât de greu va fi, nu ştii cât va dura, nu îl poţi controla, ci poţi doar să te adaptezi la el. Şi nimeni nu-l poate juca singur”, explică Angel, un membru al tribului.

Femeile joacă un joc similar: dowerami. Pentru acesta nu se utilizează o minge, ci câteva cercuri realizate din material textil, aruncate în faţă cu ajutorul unor beţe.

Cei ce au aflat de povestea indienilor Tarahumara au crezut multă vreme că aceştia deţin un secret ce le permite să parcurgă aceste distanţe incredibile. Unii susţin că secretul constă în iskiate, o băutură pe care o beau când aleargă. Aceasta se fabrică din seminţe de chia dizolvate în apă, puţin zahăr şi câteva picături de lămâiţă. Seminţele de chia sunt un super-aliment, conţinând omega-3, omega-6, proteine, calciu, fier, zinc, fibre şi antioxidanţi. Aztecii obişnuiau să ofere chia în dar împăratului lor, iar luptătorii consumau aceste seminţe înainte de bătălii.

Totuşi, secretul nu constă în ceea ce consumă indienii Tarahumara, ci chiar în corpul lor. „Fiecare dintre noi obişnuia să fie un alergător”, spunea Caballo Blanco, un alergător ce a petrecut foarte mult timp printre Rarámuri. Afirmaţia sa este susţinută şi de studiile oamenilor de ştiinţă.

Oamenii sunt construiţi pentru a alerga pe distanţe mari

Cercetările ştiinţifice realizate în ultimii ani indică faptul că oamenii au evoluat pentru a alerga. Un studiu publicat în 2007 în jurnalul Sports Medicine de biologii Dennis M. Bramble şi Daniel E. Lieberman susţinea că oamenii prezintă mai multe caracteristici unice care sugerează că alergatul pe distanţe mari a jucat un rol important în istoria speciei noastre.

Majoritatea mamiferelor pot sprinta mai repede decât oamenii, având un mare avantaj conferit de cele 4 picioare. Pe distanţe mari, însă, oamenii pot depăşi aproape orice animal. Motivul? Pentru răcirea corpului, oamenii dispun de mecanismul transpiraţiei, pe când celelalte mamifere îşi micşorează temperatura corpului prin gâfâit. Transpiraţia ne permite să ne menţinem temperatura corpului suficient de scăzută inclusiv la viteze mari, la care alte animale s-ar supraîncălzi. Cei doi specialişti au explicat că, într-o zi caniculară, un om ar putea depăşi un cal pe o distanţă de 42 de kilometri.

Cercetătorii care au analizat istoria omenirii au ajuns la concluzia că înainte de a stăpâni tehnologii avansate precum arcul sau praştia, omul a folosit alergarea ca armă, urmărind animalele ore întregi, până când acestea se prăbuşeau epuizate. Studii contemporane efectuate în rândul triburilor de vânători-culegători ce trăiesc în Africa au arătat că această metodă este folosită în continuare. „Strămoşii noştri au profitat de faptul că oamenii sunt alergători excelenţi în condiţii de căldură. Avem un sistem de răcire grozav – multe glande sudoripare şi puţin păr pe corp”, a explicat Dr. Bramble.

Corpul uman sugerează la rândul său că omul a fost construit pentru a alerga. Faptul că oamenii au degetele mari de la picioare mai scurte decât ale altor animale face din alergat un proces mult mai eficient. Dacă degetul mare de la picior ar fi fost mai lung cu 20%, efortul mecanic depus de laba piciorului s-ar fi dublat. De asemenea, faptul că degetul mare este lipit de celelalte şi nu îndreptat spre exterior, ca în cazul celorlalte primate, sugerează că labele picioarelor oamenilor au evoluat pentru alergare. Picioarele oamenilor prezintă totodată tendoane şi ligamente ce acţionează ca un arc de care rudele cele mai apropiate ale oamenilor, cimpanzeii, nu dispun.

Corpul uman prezintă şi alte elemente ce sugerează că am evoluat pentru a alerga: talia subţire şi trunchiul capabil de rotire ne permit să ne balansăm braţele pe lângă corp, facilitând menţinerea echilibrului în timpul alergării. Un ultim argument prezentat de cercetători este faptul că cel mai mare muşchi din corpul uman, gluteus maximus (adică posteriorul), este solicitat cu adevărat doar când alergăm. „Fundul este un muşchi destinat alergării, fiind solicitat foarte puţin atunci când mergem. Astfel, avem nenumărate elemente în corpul nostru, din cap până în picioare, care ne fac buni la alergat”, a explicat doctorul Daniel Lieberman.

Dovezile arheologice sugerează că acum două milioane de ani creierul uman a crescut mult în dimensiuni, acesta fiind primul pas al evoluţiei ce a dus la existenţa omului de azi. Sursa acestei dezvoltări a constituit-o carnea, o foarte bună sursă de energie. Ţinând cont de faptul că primele dovezi arheologice ale utilizării armelor datează de acum 200.00 de ani, ipoteza alergatului pe distanţe lungi reprezintă o posibilă cale prin care oamenii ar fi putut obţine constant această importantă sursă de energie.

Cea mai puternică dovadă a faptului că oamenii au evoluat pentru a alerga se găseşte chiar în creierul uman. Cercetătorii au descoperit că alergarea stimulează creierul uman să producă endocanabinoizi – substanţe chimice existente în creier care provoacă o stare plăcută, similar celei produse de canabis. Persoanele care aleargă raportează de multe ori o senzaţie extrem de plăcută (alergătorii o denumesc „runner’s high” – „extazul alergătorului”).

Un studiu efectuat de David A. Raichlen, profesor de antropologie la Universitatea din Arizona, a arătat că nivelul de endocanabinoizi din sânge creşte semnificativ după 30 de minute de alergat. Acest lucru nu s-a întâmplat atunci când voluntarii care au participat la studiu au mers timp de 30 de minute. „Selecţia naturală a dus la folosirea acestor mecanisme neurobiologice pentru a recompensa alergarea”, a explicat dr. Raichlen.

Faptul că evoluţia a dus la apariţia unei recompense pentru alergat sugerează că membrii tribului Tarahumara nu sunt ieşiţi din comun şi nici „supraoameni”. Ei doar continuă să facă ceea oamenii au făcut timp de sute de mii de ani, natural: aleargă.

Acest lucru este confirmat de un studiu efectuat de dr. Bramble asupra rezultatelor maratonului ce a avut loc la New York în 2004. Cercetătorul a comparat timpul final al alergătorilor în funcţie de vârsta acestora. Bramble a descoperit că alergătorii devin din ce în ce mai rapizi începând cu vârsta de 19 ani, atingând vârful de viteză la 27 de ani. Surpriza a venit atunci când cercetătorul a descoperit vârsta la care oamenii revin la viteza de start, cea de la 19 ani: 64 ani! „Este extraordinar. Nu există niciun alt sport în care participanţii de 64 de ani să aibă performanţe similare celor de 19 ani. Este ceva ciudat la oameni: nu doar că suntem buni la alergatul pe distanţe mari, suntem buni pentru o perioadă extraordinară de timp. Suntem o maşinărie construită pentru alergat, iar maşinăria nu se strică”, a comentat doctorul Bramble.

Care este situaţia actuală a Tarahumara?

Alergătorii din tribul Tarahumara au devenit cunoscuţi în SUA mai ales în urma cărţii „Born to Run”, publicată în 2009 de Christopher McDougall. Acesta spune povestea acestor „super-atleţi”, pe care a aflat-o după ce s-a împrietenit cu Caballo Blanco, un american pasionat de alergare care a ales să trăiască printre Tarahumara.

Cultura Tarahumara este ameninţată de modernitate, zona în care trăiesc fiind afectată în ultimii ani de conflictele dintre cartelurile traficanţilor de droguri. De asemenea, mulţi Rarámuri au abandonat stilul ancestral de viaţă după ce companiile miniere şi-au făcut apariţia în canioanele din zona în care trăiesc.

Pentru a celebra şi încuraja menţinerea tradiţiei alergatului, Caballo Blanco a organizat începând cu 2003 o cursă anuală. În primul an, cursa de 45 de kilometri a strâns doar 7 participanţi, însă numărul lor a crescut de la an la an, motiv pentru care cursa a fost transformată într-un ultramaraton de 75 de kilometri în 2006.

Cursele organizate de Caballo Blanco au crescut în popularitate în ultimii ani, iar ediţia din 2012 a ultramaratonului din Barrancas del Cobre s-a bucurat de cea mai largă participare de până acum. La competiţia ce a avut loc pe 4 martie în acest an au participat peste 350 de Rarámuri de toate vârstele (unul dintre participanţi avea 70 de ani). Pe lângă Tarahumara, alţi 100 de mexicani şi 80 de alergători din toată lumea au luat parte la competiţie. Câştigătorul cursei a fost un Tarahumara în vârstă de 18 ani, Miguel Lara Viniegra, care a terminat-o în 6 ore şi 40 de minute, un record pentru circuitul de 80 de kilometri. Pe locul 2 s-a clasat un membru al echipei olimpice a Cehiei, Daniel Orálek, urmat de German Silva, un alt Tarahumara, care a terminat cursa la 11 minute după Miguel Lara. Toţi trei au reuşit să depăşească vechiul record al lui Miguel Lara, de 7 ore şi 4 minute.

Competiţia care celebrează cultura Tarahumara nu poate abate însă atenţia de la faptul că spaţiul în care trăiesc reprezentanţii ei este schimbat pe zi ce trece de modernitate – ce vine atât sub forma traficanţilor de droguri, ce găsesc în canioanele situate aproape de graniţa cu SUA un loc ideal pentru a-şi camufla „marfa”, cât şi sub forma companiilor care doresc să exploateze resursele ce se găsesc în munţii Tarahumara. În ciuda acestor dificultăţi, Rarámuri continuă să alerge.

Roger Bannister este consacrat drept unul dintre cei mai importanţi atleţi ai secolului al XX-lea, fiind primul om care a reuşit să alerge o milă (1,6 km) în mai puţin de 4 minute. În unul din interviurile pe care le-a acordat după această reuşită, Bannister a explicat importanţa alergatului printr-o imagine greu de şters: „În fiecare dimineaţă, o gazelă se trezeşte în Africa. Ştie că va trebui să alerge mai repede decât cel mai rapid leu sau va muri. În fiecare dimineaţă, un leu se trezeşte în Africa. Ştie că va trebui să alerge mai rapid decât cea mai lentă gazelă sau va muri de foame. Nu contează dacă eşti leu sau gazelă – atunci când soarele răsare, ai face bine să alergi”.

Mulţi dintre cei care trăiesc astăzi au uitat această „superputere” cu care toţi suntem înzestraţi: capacitatea de a alerga. Exemple precum cel al indienilor Tarahumara ne ajută să nu uităm ce ne-a permis să evoluăm şi ne-a făcut să fim oameni: alergarea.